ISTORIC

Întemeierea unui teatru profesionist viabil la Resita se susține pe cel putin doua argumente importante:

În primul rând, pe cofiguratia generala a orasului la sfârsitul anilor 40, când Resita numara (în 1948), conform statisticilor oficiale, 24.864 locuitori (iar dupa alte surse în 1949, 37.000), care reprezenta o asezare oraseneasca de talie mijlocie (fata de peisajul urban national la momentul respectiv), dar cu sanse de dezvoltare rapida, cum au confirmat, de altfel, anii ce au urmat. În acest sens, pe baza materiala traditionala, treptat îmbunatatita, creste ?i diversifica productia industriala, înregistreaza o sensibila dezvoltare urbana (în 1968, devine capitala de judet cu statut de municipiu, având la recensamântul din 1992 circa 92.500 locuitori).

Concomitent, este de mentionat ca populatia orasului, în epoca de inaugurare a teatrului profesionist (ca si în deceniile anterioare), desi eterogena (ca vârste, categorii socio-profesionale, apartenenta etnica etc.), s-a dovedit dornica de petrecerea timpului liber în mod variat, având o evidenta preferinta pentru spectacol ca mijloc de cultura si delectare estetica.

La aceasta realitate se alatura (ca al doilea argument important) politica programatica a regimului de la putere de a crea noi mijloace si modalitati de impunere a propriei ideologii, teatrul (arta îndeobste) fiind considerat instrument sigur de influentare a constiintelor, fapt declarat adesea în presa vremii.

 Teatrul de Stat din Resita apare prin cunoscuta meto­da a roirii unui stup. Desprinderea s-a facut din Teatrul National din Bucuresti, unde se pregatesc, în buna parte, primele trei spectacole inaugurale. Iata derularea în ritm alert a momentelor importante: La 20 aprilie 1949, este prima repetitie cu piesa „Confruntarea”, de Tur si Seinin (sub îndrumarea regizorala a lui Oni G. si Nicolae Dinescu). În paralel, se pregateste premiera cu „Cumpana”, de Lucia Demetrius (regia Sica Alexandrescu). Concomitent, se repeta si spectacolul cu „O scrisoare pierduta”, de I.L. Caragiale. Repetitiile cu aceste piese vor continua la Resita, unde la 15 mai 1949, sosesc cu trenul personalul artistic, tehnicienii si materialele de scenografie. Calatoria este re­memorata de unul dintre componentii trupei (Corado Negreanu), astfel: În Gara de Nord, o mica trupa de actori în frunte cu Ana Luca si Baldovin, s-a suit în vagonul „rezervat”, pornind din Bucuresti spre un oras pe care nu-l stim decât din auzite.

Spectacolele de început s-au pregatit în ritm rapid, astfel ca în seara zilei de 1 iunie 1949, ora 20, se bate primul gong, prezentându-se cea dintâi premiera cu piesa de Lucia Demetrius. Momentul inaugural este consemnat de presa timpului, cu atmosfera si emotiile fire?ti unui important eveniment festiv. La inaugurare, printre membrii fondatori a circulat o foaie de hârtie pe care si-au asternut numele: I. Hora?iu (actor), Sica Alexandrescu (regizor), Gheorghe Che?a (diector), Aurel Baranga (dramaturg), Nicolae Dinescu (regizor), Petre Iosif, Virgil Lechinteanu (actor), Al. Caramanlau (scenograf), I. Patrascu (actor), Iulian Necsulescu (actor), Ana Luca (actri?a) Angela Costache (actrita), Aglaia Metaxa (actrita), Paul Teodoru (actor), N. Fagadaru (actor), Marcela Radu (actrita), Grazziella Barbu, Gh. Musceleanu (actor), Moni Ghelerter (regizor), Alexandru Marius (actor), S. Nestor, Costin Iliescu (actor), A. Alexandrescu, E.V. Metaxa, L. Stefanescu, Dan Nicolae (actor), Jean Reder, Xenia Beza-Reder, Ion Manu (actor), Ion Ulmeni (actor), C. Mortun (actor). Printre membrii fondatori au mai fost si alti actori din distributiile primelor 3 premiere ca ?i membri ai corpului tehnic: Victor Mihaiescu (pictor), Nicolae Tudose (maestru tâmplar), Traian Maceanu (ma?inist), Ionel Mihail si Constantin Brezan (tehnicieni).

Prima stagiune a noului teatru a fost mai scurta ca celelalte (1 iunie — 16 iunie 1949), spectacolele cu cele trei premiere („Cumpana”, „Confruntarea”, „O scrisoare pierduta”) fiind realizate de un colectiv venit de la Bucure?ti din care 29 de actori au ramas la Resita ca slujitori permanenti ai acestei scene, alaturi de vreo 25 tehnicieni functionari.

Greutatile începutului au fost aspre, marturisea peste timp directorul administrativ Chaskiel Aspis. Cazarea oamenilor s-a facut mai întâi în locuri improprii. Daca stradaniile slujitorilor noii scene erau mari pentru a-si face datoria fata de public, pe masura fortelor proprii, raspunzând si la solicitarile obstesti, nu acelasi lucru dovedesc oficialitatile, dupa cum însusi directorul institutiei declara nemultumit: „O parte din artisti se ocupa intens de activitatea echipelor culturale sindicale din toate sectoarele orasului (…)

Revenind la conditiile materiale de munca, se cuvine facuta prezentarea, chiar si sumara, a spatiilor (din Resita) în care si-a desfasurat activitatea acest teatru de-a lungul stagiunilor. Asadar, inaugurarea s-a facut la Casa Muncitoreasca, în sala destul de spatioasa (888 locuri, parter-balcon), avârd o scena cu o oglinda 9X4 m si 7 m adâncime. În 1953, stapânul salii, sindicatul muncitorilor din Combinatul metalurgic, dupa câteva avertizari, face demersuri catre oficialitatile orasului cerând evacuarea definitiva a salii de catre teatru. În aceste conditii, teatrului i se ofera sala si spatiile aferente fostului stabiliment hotel-restaurant „Oltenia”.  În noul sediu nu erau conditii pentru ateliere de pictura, tâmplarie si tapiterie, aflate provizoriu în cladirea „Madosz”. De aceea, pe locul popicariei din curtea stabilimentului, s-a amenajat (în 1956), prin munca tehnicienilor teatrului, încaperile aferente atelierelor respective, în acest fel obtinându-se avantajul gruparii în aceeasi incinta a întregii activitati.

In 1960-1961, când cladirea cea noua a Casei de cultura a sindicatelor era gata, pusa în pozi?ia de optiune între reparatii generale la sala si sediul propriu (subventia era asigurata) si varianta de chirias al noului edificiu, conducerea teatrului (director Cristian Pârvulescu) alege cea de-a doua posibilitate. Astfel, se perfecta un contract cu administratia Casei de cultura de acces la scena trei zile pe saptamâna si alte zile în masura posibilita?ilor, în schimbul unei sume drept chirie. Contractul se reînnoia de la o stagiune la alta. Pe de alta parte, la începutul anilor ’70 când s-a demolat aripa dreapta a strazii Mihai Viteazul pentru a face loc Laminorului Bluming, teatrul nu mai era proprietar de sala, ci doar al unui sediu administrativ, primind în schimbul acestuia un spa?iu mult redus. Acest local fiind evident impropriu pentru a fi sediul unui teatru profesionist, oficialitatile municipale gasesc o formula deameliorare: acordarea unui alt sediu administrativ (în 1978) la etajul tronsonului salii polivalente din piata 1 Decembrie 1918, câstigând fata de suprafata de functionare precedenta doar o sala de repetitie. Dar cum pe acest nou spatiu nu au fost întocmite acte de proprietate, teatrul risca sa fie evacuat de proprietarul notificat în documentele oficiale. La un moment dat, s-a vorbit si chiar s-a scris despre ridicarea unui edificiu teatral la Resita, dar totul a ramas la nivelul promisiunilor.

Prin adresa nr. 403/ 1990, Inspectoratul pentru Cultura al Judetului Caras-Severin solicita Ministerului Culturii si Primariei Resita aprobarea pentru înlocuirea vechii denumiri Teatrul de Stat din Resita cu o noua denumire: Teatrul municipal „G.A Petculescu” (denumire sugerata cu ani în urma de prof. Petru Oallde). Noua denumire intra în vigoare odata cu aprobarile date de Ministerul Cuturii si respectiv Primaria Resita în 1990.