„După repetiţie“ sau în culisele teatrului

Ideea a fost frecvent fructificată, în special la Hollywood, fie că vorbim de regizorul acestei piese, identificat cu celebrul Ingmar Bergman (dar poate fi foarte bine orice alt regizor pentru care arta dramatică, teatrul, filmul, e un modus vivendi), fie că vorbim de creierul unei producţii care schiţează cum se face un spectacol, un film, un scenariu, dar mai ales dramele pe care le ascunde în şi prin relaţionările din interior. După o carieră îndelungată, aflat în culmea gloriei, Bergman consideră că e momentul să-şi facă cunoscută viziunea regizorală, maniera de lucru şi ideile despre artă, în general, viaţa lui făcând corp comun cu arta. Textul piesei e doar un prilej şi nu ilustrează decât secvenţial aceste aspecte, poate de aceea intenţionase să facă un serial TV. La iveală iese însăşi drama regizorului, de care actorii nu sunt conştienţi, cu insomnii, frământări, viaţa profesională intrând în cea privată şi invers, ca inseparabile, lăsând loc, într-adevăr, cum consideră regizorul Ioan Cărmăzan, multor subtilităţi, dar şi prea multor momente de meditaţie pentru a-i arăta sufletul răvăşit, acestea scăzând ritmul spectacolului. Uneori ai impresia că piesa se derulează cu încetinitorul şi mai nimerit ar fi fost un stop cadru, ca în film. E de înţeles de ce Cărmăzan a fost impresionat de una din replicile regizorului Henrik Vogler din piesă, în care acesta subliniază că el şi actorii nu sunt coechipieri, le spune actorilor ce să facă, dar dacă şi-ar da jos masca, l-ar sfâşia şi l-ar arunca pe geam.

Florin Ruicu face un rol bun în piesa regizorului suedez, rol dificil ce descoperă o personalitate complexă. Ca actor, după cum a mărturisit, abia acum a conştientizat insomniile unui regizor, un motiv în plus să abordeze un joc responsabil şi profund. Alina Ilea, pe care deja o ştim de anul trecut din piesa lui Levin, întruchipează o altă dramă în personajul unei actriţe a cărei stea a apus mult prea devreme şi de care regizorul era îndrăgostit. Strălucitoare altădată, ea încearcă să-l seducă din nou pentru un rol bun, însă din aburii alcoolului nu-i mai ies decât compasiunea acestuia şi cel mult două replici în noul lui spectacol, în care o preferă pe Anna, fiica acesteia. Expresivă şi experimentată, Alina Ilea face, totuşi, echipă bună cu Ruicu (nu cu regizorul Vogler), căruia îi serveşte replicile credibil şi face din scenele de intimitate imaginea vie a realităţilor din spatele cortinei. Cât priveşte debutul Elisei Pîrvan, sperăm să fie de bun augur jocul ei pe scena reşiţeană, un joc lipsit de artificii inutile, sincer, convingător, sigur că da, promiţător. Avem de-a face cu o Anna Egerman cât se poate drăgălaşă, cu acel ceva specific tinereţii, care aduce o notă de prospeţime în aerul îmbâcsit al teatrului şi însăşi ideii de teatru în teatru. Măştile ei sunt oricând pregătite să facă victime în rândul bărbaţilor, fiindcă, nu-i aşa, succesul nu se obţine oricum, oricât talent ai avea. Excelent e şi debutul tânărului scenograf Inocenţiu Ieremia, deloc sofisticat dar spectaculos, care aduce în prim plan spaţiul teatrului, unde locuieşte regizorul, cu podeaua plină de cronici şi de texte, o mare învolburată de hârtii aruncate pe jos, în care actorii înoată anevoios, înfruntându-şi destinele.

O notă generală întregului spectacol, care s-a jucat pe scena Teatrului de Vest în premieră naţională joi, 28 februarie 2019, ar fi volumul uneori prea strident, alteori prea redus al vocilor, acest balans nereuşind să echilibreze rostirea replicilor de aşa manieră încât să le facă auzite din sală şi înţelese.

 

Alexandra Gorghiu

caon.ro

Foto: Miruna Humiță

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *